Sala Casei de Cultura era arhiplină, concert de muzică creştină. Mă bucură iniţiativele unor altfel de concerte… Auditoriul era neobişnuit de diversificat: bebeluşi, copii mici, tineri, bătrâni, oameni simpli, domni la costum… Am reuşit să găsesc un scaun liber şi m-am asezat. Am observat că în spatele meu era un copil, dar nu i-am acordat prea multă atenţie, erau foarte mulţi copii în acea sală. Am urmărit programul, la un moment dat s-a făcut pauză. Cineva mă bate pe umăr. Mă întorc crezând că este un cunoscut. Spre surprinderea mea, văd o faţă de copil, zâmbitoare, care îmi întinde mâna în semn de salut. Îl salut şi eu foarte surprinsă. Mama lui, care stătea lângă el, reacţionează “ciudat”…se uită la mine şi spune “Oau! Copilul meu este autist…de obicei nu interacţionează cu străinii…”

Ştiam şi eu lucruri vagi despre autism, auzite în special din filme: “se retrage într-o lume a lui”, “nu comunică”, “e absent”, “nu mi-a spus niciodată mama”. Totuşi acea privire a pătruns undeva în inima mea mai adânc decât mi-aş fi închipuit. Am simţit că acel copil voia mai mult decât doar să mă salute, voia cumva să ajungă la mine şi-mi deschidea drum spre el. Mi-a trecut prin minte faptul că aş vrea să lucrez cu aceşti copii, că aş putea găsi o cale de a sparge tăcerea, apoi mi-am dat seama că este doar o iluzie…

M-am mai gândit la lucrurile întamplate, însa am renunţat la ideea că aş putea să întâlnesc prea curând astfel de copii. Viaţa îşi urma cursul firesc şi aproape că uitasem chipul băieţelului şi întâlnirea aceea „ciudată”. La câteva luni, postul pe care lucram s-a restructurat şi am început să caut prin ziar un job. Am găsit un anunţ neaşteptat care mi-a sărit în ochi – 5 posturi libere pentru „Centrul de Informare, Consiliere şi Sprijin pentru familiile copiilor cu autism”. „Cu autism”…mi-am adus imediat aminte de întâlnirea de la Casa de Cultură. Parcă se împlinea sentimentul trăit atunci – că voi mai avea contact cu lumea acestor copii. Băieţelul cu ochi mari, căprui îmi făcuse prima invitaţie, acum urma a doua. Prima a fost de suflet, acum era cea oficială.

Am participat la interviu şi am luat postul. Citind bibliografia pentru examen am realizat că autismul e ceva foarte serios…aceşti copii sunt prinşi între două lumi iar izolarea în care se află ridică un zid între ei şi cei dragi. De ambele părţi, luptele sunt disperate iar când zidul cade, soarele începe să răsară.

Primul contact cu copiii m-a uimit. Din doisprezece copii, nu erau doi la fel. O fetiţă mi-a zâmbit larg şi m-a luat în braţe, un băieţel nici nu s-a uitat la noi când am intrat în camera, altul era foarte preocupat de un obiect pe care îl răsucea şi îl studia pe toate părţile… Cu timpul, i-am cunoscut mai îndeaproape pe toţi şi fiecare dintre ei este special în felul său. M-a impresionat dăruirea celor care lucrează cu ei şi mai ales răbdarea lor. Am înţeles că numele „Betania” nu era o întâmplare. În Noul Testament, Isus petrecea mult timp în Betania şi avea prieteni de suflet acolo: Maria, Marta, Lazăr.

Copiii aceştia trebuie să înveţe lucruri care, pentru copiii obişnuiţi, sunt instinctuale. Cât de mulţumitori ar trebui să fie părinţii ai căror copii pot apuca un obiect, pot întoarce un zâmbet, pot răspunde atunci când sunt strigaţi pe nume, pot vorbi…

Un alt lucru care m-a impresionat a fost dăruirea părinţilor. Ei nu sunt mânioşi şi nu-L acuză pe Dumnezeu. Au trecut repede de la întrebarea „De ce?” la „Ce putem face?”; nu s-au resemnat pasivi în faţa unui diagnostic a cărui cauză şi remediu nu se cunosc încă. Chiar dacă unii ochi se uită la ei acuzatori sau cu dispreţ, au învăţat să se privească prin ochii Celui de sus şi să se vadă speciali, oameni cărora li s-a încredinţat o misiune grea, dar cărora li s-a dat şi puterea de a o duce la capăt.

Codrina Apostol
Centrul de Informare, Consiliere şi Sprijin pentru familiile copiilor cu autism